Cuvântul depresie provine de la latinescul “depression”,
care înseamnă “apăsare”. El semnifică dispoziția abătută, însoțită de apatie,
vlăguire, evaluare descurajant-pesimistă a ceea ce se întâmplă.
Această suferință e cunoscută omenirii din
timpuri memoriale - poate chiar din timpul căderii din Rai. Crize de depresie
sunt descrise adeseori în Vechiul Testament. Este suficient să-l amintim pe
regele Saul, căruia îi ușurau deprimarea psalmii lui David. O stare psihică asemănătoare
a descris-o și Hipocrate, numind-o melancolie.
Depresia (cuvânt modern pentru deznădejde)
este un fel de plictiseală având pricină în om, împreunată cu insuflarea
pământească de a trăi după chipul lumii căzute. Insuflarea pamântescă îl face
pe omul modern să încerce a construi raiul în lumea aceasta. Dar raiul
artificial făcut de om se dovedește a fi mai curând o colivie artificială
aurită ce ține duhul omului prizonier, în care omul este este închis ca o
pasăre, fără altă alternativă decât disperarea pricinuită de lipsa libertății
duhovnicești.
În ziua de astăzi, depresia este o boală a
civilizației contemporane cu cerințele ei exagerate față de om și cu
suprasolicitările psihoemoționale care o însoțesc.
Există chiar și un tip de tulburare depresivă
numită depresie de epuizare. În literatura de specialitate se vorbește tot mai
des de depresia existențială sau noogena, adică despre o formă de tulburare
nevrotică ce este legată de pierderea sau absența sensului vieții.
Tulburările depresive sunt un tovarăș
nelipsit celor ce s-au împătimit de băutură, de narcotice. Adeseori, depresiile
apar pe fondul stresurilor ori situațiilor traumatizante grave și prelungite.
Uneori însă ele apar și fără cauze vizibile - în care caz este foarte important
să se distigă apariția bolii.
La baza sa duhovnicească, depresia nevrotică
este o stare psihopatologică ce se dezvoltă în urma robirii sufletului omenesc
de către patimile trândăvirii și întristării. Iar orice patimă este și mai mult ațâțată de către demoni, care își
află locaș în ea.
Știința cunoaște multe lucruri despre apariția
tulburărilor depresive, însă în mediul științific nu se acceptă să se vorbească
despre păcat, în timp ce cauza a multor forme de depresie este tocmai păcatul,
lucru despre care dau mărturie Sfinții Părinți și întreaga experiență ascetică
a Ortodoxiei.
Depresia este un semnal generic prin care sufletul face cunoscută
starea nenorocită în care se află. Ea nu este însă fericită întristare pentrui
păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi șoptesc "totul
merge post, nu mai ai în ce să nădăjduiești.."
Nevroza depresivă începe cel mai des din
pricina problemelor de viață. Omului i se înrăutățește dispoziția, nimic nu îl
mai bucură, totul îl enervează, cade în trândăvie, întristare, descurajare, tot
ce îl înconjură îi apare într-o lumina întunecată.
Foarte des stările de acest fel apar fiindcă
"viața nu a mers după pofta inimii" omului, fiindcă nu i s-au
înfăptuit dorințele, fiincă a avut loc un conflict, fiindcă i-a fost adusă
cutare sau cutare jignire.
Precum spunea Cuviosul Serafim "fără
necazuri nu este nici mântuire". Uneori este de ajuns o elementară
convorbire cu ține însuți;" Oare trăiesc așa cum trebuie, fac totul așa
cum îmi dictează conștiință ,ea? Oare mă întristez pentru ceea ce
trebuie?"
Este neapărată nevoie să ne rugăm dimineața și
seara, să ne însemnăm cu semnul crucii înainte de culcare camera și patul, să
bem aghiasmă și să stropim cu ea locuința, să citim Evanghelia, să-i chemăm în
ajutor pe Sfinți și pe îngerul păzitor, să sfințim casa, să primim cu credință
și pocăință Tainele Bisericii. Pe scurt, trebuie să trăim creștinește, și
atunci întristarea și descurajarea ne vor părăsi.
În zilele de amărăciune și în ceasurile de
întristare, omul devine nepăsător față de multe mișcări pătimașe ale sufletului
său. Onorurile, banii, plăcerile simțurilor trec pe planul doi. Dacă la bucurie
își pierde rapid stăpânirea de sine, în schimb la nefericire, de voie, de
nevoie își întoarce gândurile spre sine însuși, își conștientizează mai
profound și mai bine păcătoșenia.
Nici minciuna, nici clevetirea josnică, nici
jignirile nu aduc bucurie sufletului. Dar dacă omul, și cu atât mai mult
creștinul, este zdrobit cu desăvârșire de către ele și rămâne vreme îndelungată
într-o stare de mâhnire sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, plină de
pierderea autocontrolului, a nădejdii în milă lui Dumnezeu și a credinței în
sfințenia Purtării de grijă dumnezeiești, aceasta nu este nicidecum o
dispoziție creștinească - este deja păcat. Și vicleanul atât așteaptă.
Dacă a biruit depresia, și este vorba de o
formă gravă a bolii, pot ajuta tratamentul prescris de medic ( administrare de
preparate cu acțiune forte, regim de viață, poate chiar spitalizare).
Altfel, trebuie să se înceapă cu
rezolvarea conflictelor externe și interne (sufletești). Este vorba de problema
personalității, și aceasta trebuie tratată cu precădere prin mijloace
duhovnicești.
Pentru omul ortodox, tratamentul acesta
înseamnă lupta cu patimile, înaintare către Hristos pe calea răbdării,
smereniei, nerăutații, dragostei.
Sunt recomandate și
perioadele scurte de odihnă, comunicare rațională și folositoare pentru suflet
cu semenii, aerul curat, somnul suficient.
Sursa: www.universqueen.com/psihoterapieortodoxa